Membrană bituminoasă aplicată cu flacără pe suprafață verticală, un strat

Hidroizolația bituminoasă verticală are un rol principal: împiedică apa și umezeala din pământ să intre în zidărie. Pe acoperiș, oprește apa care curge pe suprafața terasei să se strecoare în spatele hidroizolației, la perete sau la atic. Locurile tipice sunt:

• pereții exteriori ai pivnițelor și subsolurilor, înainte de umplerea cu pământ,
• fundațiile continue și soclul casei, unde hidroizolația verticală se leagă de cea orizontală de sub perete,
• fața interioară a aticului la acoperișul terasă, unde membrana de pe terasă se ridică pe verticală,
• îmbinarea unei terase sau a unui balcon cu peretele casei,
• zidurile de sprijin, fântânile, căminele și bazinele, pe partea exterioară.

De ce tocmai cu flacără? Membrana topită se lipește de suport pe toată suprafața, nu rămân goluri pe sub ea prin care să circule apa, iar bitumul din îmbinări se contopește într-un singur strat. Când lucrarea e făcută bine, fâșiile separate devin o barieră continuă, fără puncte slabe la suprapuneri.

Când ajunge un singur strat

Un singur strat de membrană lipită cu flacără se folosește de regulă împotriva umidității din sol și a apei care nu stă sub presiune, adică a apei care se scurge în jos și e preluată de un drenaj sau de o umplutură permeabilă. Tot un strat ajunge de obicei la ridicarea hidroizolației pe atic, dacă așa prevede alcătuirea acoperișului. Dacă însă casa stă pe un teren argilos, unde după ploaie apa băltește în jurul fundației, sau dacă pânza freatică urcă până la nivelul pardoselii subsolului, vorbim de apă sub presiune. Atunci se prevăd de regulă două straturi, alt sistem sau beton impermeabil. Decizia o ia proiectantul pe baza studiului geotehnic, nu meseriașul pe loc. Dacă nu știi ce fel de apă acționează lângă casa ta, întreabă înainte să înceapă lipirea.

Ordinea diferă puțin între un perete de subsol într-o groapă de fundație și un atic pe acoperiș, dar principiul e același.

1. Se verifică suportul: trebuie să fie rezistent, uscat, plan, fără proeminențe ascuțite, resturi de mortar sau praf. Muchiile se rotunjesc sau se teșesc.
2. Se execută scafa, adică o racordare înclinată sau rotunjită în colțul dintre suprafața orizontală și cea verticală, din mortar sau dintr-o pană prefabricată. Astfel membrana nu trece peste un unghi ascuțit de 90 de grade.
3. Se aplică amorsa bituminoasă pe suport și se lasă să se usuce conform producătorului, de regulă câteva ore.
4. Se taie fâșiile la lungimea corespunzătoare înălțimii peretelui, cu adaos pentru suprapunerea pe orizontală și pentru capătul de sus.
5. Fâșia rulată se așază jos, lângă perete, se încălzesc fața inferioară a membranei și suportul, iar membrana se derulează treptat în sus. Se presează cu o rolă sau cu un șpaclu, ca să adere pe toată suprafața.
6. La pereții mai înalți, membrana se prinde mecanic sus, provizoriu sau definitiv, ca să nu alunece cât timp e caldă.
7. Se topesc suprapunerile laterale astfel încât pe margine să iasă o dungă subțire și continuă de bitum, de regulă în jur de jumătate de centimetru.
8. Se tratează colțurile interioare și exterioare, trecerile de țevi și ancorele cu petice suplimentare din aceeași membrană.
9. Marginea de sus se termină cu un profil de capăt sau de presare, care se ancorează, iar rostul de deasupra se etanșează cu un mastic elastic compatibil cu bitumul.
10. Se verifică îmbinările și se fotografiază suprafața terminată înainte să fie acoperită de stratul de protecție.

Legătura cu hidroizolația orizontală

Partea cea mai sensibilă a hidroizolației verticale este baza ei, acolo unde se întâlnește cu hidroizolația de sub fundație sau de pe terasă. Membrana orizontală se ridică de regulă câțiva centimetri pe perete, iar cea verticală o acoperă, sau invers, în funcție de ordinea lucrărilor. Contează ca suprapunerea să fie suficient de lată, aproximativ 10 până la 15 cm, și lipită fără întreruperi. La subsoluri se întâmplă des ca hidroizolația orizontală să iasă doar puțin de sub radier și să fie plină de noroi. O asemenea margine trebuie curățată, uscată și amorsată, altfel membrana verticală se lipește doar pe mizerie.

O bună parte din problemele hidroizolației verticale apar înainte ca arzătorul să fie aprins. Înainte să vină hidroizolatorii, ar trebui să fie pregătite următoarele:

• peretele e terminat, betonul sau tencuiala au avut timp să se întărească și să se usuce conform producătorului, betonul proaspăt conține multă apă și membrana nu se prinde de el,
• la subsol, săpătura e suficient de lată ca să se poată sta și lucra în siguranță cu arzătorul lângă perete, iar taluzurile sau sprijinirile malurilor sunt asigurate împotriva surpării,
• la atic există schelă sau un acces sigur și protecție împotriva căderii,
• materialele inflamabile sunt îndepărtate din zonă, mai ales polistirenul, lemnul, foliile și ambalajele,
• trecerile pentru țevi, canalizare și tuburi de cabluri sunt montate dinainte, orice gaură dată ulterior prin hidroizolația gata făcută rămâne un punct slab,
• e clar cu ce se protejează hidroizolația după terminare și cine face acest lucru.

Vremea contează mult. Pe ploaie, pe ceață sau pe un suport cu rouă nu se poate lucra, pentru că apa de sub membrană se transformă în abur și face bășici. La temperaturi scăzute bitumul e mai rigid și membrana crapă la îndoire, de aceea producătorii indică o temperatură minimă de aplicare. Membranele cu bitum modificat SBS se pot pune de regulă și pe vreme mai rece decât cele oxidate obișnuite, dar și la ele contează valoarea din fișa tehnică.

Pe suprafețe verticale se folosesc astăzi aproape exclusiv membrane din bitum modificat destinate lipirii cu flacără, cu grosimea de regulă în jur de 4 mm. Diferențele țin mai ales de tipul bitumului, de armătură și de finisajul feței.

Tipul de bitum

• bitumul modificat SBS (elastomeric) e elastic, suportă bine mișcările suportului și frigul, de aceea se alege cel mai des pentru pereți și detalii,
• bitumul modificat APP (plastomeric) rezistă mai bine la temperaturi mari și la soare, dar e mai rigid și se potrivește mai puțin la colțuri și pe pereți denivelați,
• bitumul oxidat e grupa cea mai ieftină și cea mai puțin elastică, pe suprafețe verticale se mai folosește doar rar.

Armătura

Armătura dă rezistența și alungirea membranei. Împâslitura de poliester e elastică și rezistă la rupere, de aceea e preferată la subsoluri și acolo unde construcția se poate mișca. Voalul sau țesătura din fibră de sticlă e mai stabilă dimensional, dar la mișcarea suportului se poate fisura mai ușor. Membrana cu armătură din fibră de sticlă are sens acolo unde suportul e stabil și nu există risc de tasare.

Fața membranei

Membrana cu nisip fin sau cu o folie subțire la suprafață se potrivește sub pământ și sub termoizolație. Pe aticul care rămâne în bătaia soarelui se folosește membrană cu granule de ardezie, care protejează bitumul de radiația UV, sau hidroizolația se acoperă cu tablă. Dacă o membrană fără protecție rămâne expusă la soare, bitumul îmbătrânește și crapă în timp.

Când e mai bine să nu folosești flacăra

Acolo unde în apropiere există termoizolație din polistiren, elemente de lemn sau tâmplărie PVC, flacăra deschisă e un risc. Polistirenul se topește la căldură și poate lua foc. În astfel de locuri se folosesc membrane bituminoase autoadezive, mase bituminoase aplicate la rece sau se schimbă ordinea lucrărilor, astfel încât lipirea cu flacără să se facă înainte de montarea termoizolației. La soclul unei case anvelopate e o întrebare frecventă și se lămurește înainte de începerea lucrărilor.

În lista de prețuri există o lucrare separată pentru aplicarea unui strat de membrană bituminoasă cu flacără pe suprafață orizontală. Materialul e adesea același, dar lucrul pe perete e diferit și mai lent. Diferențele, pe scurt:

• pe orizontală, rola se derulează dintr-o dată și se presează cu piciorul sau cu o rolă, pe perete se lucrează cu bucăți tăiate și fiecare se încălzește și se presează separat,
• pe perete acționează greutatea, membrana caldă tinde să alunece și să se dezlipească la marginea de sus, de aceea are nevoie de prindere mecanică și de profil de capăt,
• pe perete sunt mai multe îmbinări, colțuri și treceri pe metru pătrat, iar fiecare detaliu cere timp și experiență,
• muncitorul stă într-o poziție incomodă, în groapă sau pe schelă, și vede mai greu dacă bitumul a ieșit cum trebuie din îmbinare,
• pe orizontală apa stă pe loc și solicită cel mai mult îmbinările, pe perete apa se scurge, așa că decisive sunt ordinea corectă a suprapunerilor și capătul de sus bine făcut,
• hidroizolația verticală trebuie protejată imediat după terminare împotriva deteriorării la umplere, cea orizontală e de regulă acoperită de beton, de șapă sau de un alt strat.

Practic, dacă izolezi un subsol, devizul conține ambele lucrări: suprafața orizontală sub radier sau pe el și suprafața verticală pe conturul pereților. La un acoperiș terasă, partea orizontală e mare, iar cea verticală e doar o fâșie de-a lungul aticelor și pereților, dar tocmai acolo se decide cel mai des dacă acoperișul va curge. Măsoară suprafața verticală pe toată înălțimea desfășurată, inclusiv suprapunerea pe orizontală și capătul de sus, nu doar până la nivelul terenului.

Volumul de muncă pe o suprafață verticală nu depinde doar de numărul de metri pătrați. Dificultatea crește sau scade mai ales din cauza acestor lucruri:

• înălțimea peretelui, la pereți înalți membrana trebuie înnădită sau ancorată și se lucrează de pe schelă,
• numărul de colțuri, retrageri, stâlpi și treceri, un perete drept și lung e mult mai simplu decât un contur frânt,
• starea suportului, zidăria veche din piatră sau cărămidă fără strat de egalizare trebuie întâi tencuită sau gletuită cu mortar,
• îndepărtarea vechii hidroizolații, a resturilor de vopsea bituminoasă și a pământului la renovare,
• accesul, o săpătură îngustă lângă gardul vecinului sau un atic fără schelă încetinesc mult lucrul,
• apropierea de materiale inflamabile și de ferestre, care trebuie protejate sau rezolvate cu altă tehnologie,
• vremea, pe umezeală și frig lucrul se întrerupe.

La renovarea unei case vechi se întâmplă des ca cel mai mult timp să ia săpătura, curățarea și egalizarea peretelui, iar lipirea propriu-zisă să meargă apoi mai repede. La o casă nouă, cu perete drept din beton sau din blocuri, e invers.

Hidroizolația verticală stă la mijlocul unui șir de lucrări, iar calitatea ei depinde de cât de bine se înțeleg meseriașii între ei.

• cu zidarii și betoniștii: suport plan, muchii rotunjite, scafă în colț și beton suficient de întărit,
• cu instalatorul și cu electricianul autorizat ANRE: toate trecerile se montează dinainte, ideal cu manșetă sau flanșă de etanșare de care se poate lega membrana,
• cu cei care fac termoizolația perimetrală a subsolului: adezivul pentru plăci trebuie să fie compatibil cu bitumul, adezivii pe bază de solvenți atacă bitumul,
• cu cel care face umplutura: se umple doar după verificarea hidroizolației, fără pietre direct lângă perete, în straturi,
• la acoperiș, cu tinichigiul: șorțul de tablă al aticului trebuie să acopere capătul de sus al hidroizolației, ca apa să nu poată intra în spatele membranei.

La un bloc, de exemplu la izolarea subsolului sau a terasei, lucrările se stabilesc cu administratorul și cu asociația de proprietari, care hotărăște asupra părților comune. Dacă lucrarea face parte dintr-o renovare energetică mai mare, merită să te interesezi de programele de sprijin pentru eficiența locuinței, de tipul Casa Verde, în termenii lor generali.

Greșelile din hidroizolația verticală sunt perfide, pentru că după umplere nu le mai vede nimeni. Ies la iveală abia prin pete de umezeală, eflorescențe de săruri sau mucegai în pivniță, uneori după ani.

• suport neamorsat sau prăfuit, membrana se ține doar la suprafață și se desprinde în timp,
• încălzire insuficientă, membrana se lipește doar în puncte și în spatele ei rămân canale pentru apă,
• supraîncălzire, armătura se arde, bitumul curge și membrana își pierde rezistența în acel loc,
• lipsa prinderii mecanice sus, membrana se dezlipește, se îndoaie și apa curge în spatele ei,
• marginea de sus a hidroizolației sub nivelul terenului, apa de pe soclu intră în spatele ei, hidroizolația trebuie de regulă să se termine deasupra terenului,
• colț ascuțit fără scafă, membrana nu se lipește în colț și se rupe la tasare,
• suprapuneri scurte sau orientate greșit, apa intră în îmbinare,
• treceri de țevi doar înfășurate cu mastic, masticul se întărește în timp și se desprinde,
• umplutură cu moloz și pietre direct pe membrană, fără strat de protecție,
• un singur strat acolo unde acționează apa sub presiune.

Protecția hidroizolației după terminare e o lucrare separată, dar obligatorie. Sub pământ se pune de regulă o membrană cu crampoane, cu crampoanele spre pământ, plăci de termoizolație perimetrală sau alt strat de protecție. Umplutura se face în straturi și se compactează atent, ca hidroizolația să nu fie deplasată sau străpunsă.

Lipirea propriu-zisă e gata imediat ce membrana se răcește, de regulă în câteva minute. Durata totală depinde însă de pregătire. Amorsa are nevoie, după producător, de câteva ore până la aproximativ o zi ca să se usuce, pe frig și umezeală mai mult. Tencuiala proaspătă sau stratul de egalizare trebuie să se usuce înainte de amorsare. Betonul pereților noi are nevoie de timp ca să piardă excesul de umiditate, de regulă câteva săptămâni.

Pe perete se fac într-o zi mai puțini metri decât pe orizontală, din cauza detaliilor. La o casă cu plan simplu și perete drept, subsolul e adesea izolat în câteva zile, la un contur frânt și zidărie veche trebuie să te aștepți la mai mult. Nu face umplutura imediat după terminare, lasă întâi hidroizolația să fie verificată și fotografiată.

Despre siguranță: la lucrul cu flacără deschisă trebuie să existe un stingător pe loc, iar după terminare zona se mai verifică o vreme, ca să nu mocnească vreun rest de material. Buteliile de propan nu se lasă în săpătură, unde gazul, mai greu decât aerul, se adună la nivelul solului. Dacă simți miros de gaz sau izbucnește un incendiu, părăsește locul și sună la 112.

Lipirea cu flacără pe perete las-o în seama hidroizolatorilor. Lucrul cu arzătorul în săpătură sau pe schelă e riscant, iar o greșeală se descoperă greu. Cu pregătirea suportului poți însă ajuta mult echipa și ai siguranța că hidroizolația are pe ce să se prindă.

1. Se sapă pământul de lângă perete până la adâncimea stabilită, doar atât cât e sigur, săpătura mai adâncă se lasă unei firme care sprijină malurile.
2. Se curăță peretele de pământ, de vopsele vechi și de părți desprinse cu o perie de sârmă și se lasă să se usuce.
3. Se îndepărtează proeminențele de mortar și se rotunjesc muchiile ascuțite.
4. Se umplu găurile și rosturile mari cu mortar de reparații și se lasă să se întărească conform producătorului.
5. Se mătură sau se aspiră praful de pe perete și de pe marginea orizontală a fundației.
6. Se aplică amorsa bituminoasă cu pensula sau cu rola într-un strat subțire și uniform, numai după ce s-a stabilit cu hidroizolatorul tipul de amorsă.
7. Se lasă amorsa să se usuce conform fișei tehnice și se protejează de ploaie și praf.
8. Se scot din zonă polistirenul, lemnul și alte materiale inflamabile.

Recepția se face înainte ca hidroizolația să fie acoperită. Parcurge peretele pe toată lungimea și încearcă atent marginile îmbinărilor cu un șpaclu bont, nu trebuie să se poată ridica. La recepție verifică:

• membrana e lipită pe toată suprafața, fără bășici, cute sau margini desprinse,
• la îmbinările laterale se vede o dungă continuă de bitum ieșit,
• suprapunerile sunt suficient de late și așezate astfel încât apa să curgă peste ele, nu în ele,
• în colț există scafă și membrana e lipită în ea fără gol,
• colțurile și trecerile sunt completate cu petice și racordate etanș,
• suprapunerea de jos pe hidroizolația orizontală e continuă și lipită,
• marginea de sus e terminată cu profil, ancorată și etanșată cu mastic,
• hidroizolația se termină deasupra nivelului viitorului teren sau sub șorțul de tablă al aticului,
• pe membrană nu există locuri arse sau deteriorări mecanice,
• ai fotografii ale întregii suprafețe și ale detaliilor, plus datele membranei folosite.