Membrană bituminoasă aplicată cu flacără (1 strat)

Pe o suprafață orizontală gravitația ajută. Membrana se derulează, se topește și se așază singură pe suport. De obicei e vorba de placa de fundație, de planșeul de beton de sub o terasă sau de un acoperiș plat. Pe acoperiș sau pe terasă stratul suport trebuie să aibă o pantă ușoară, de regulă cam 1,5 până la 2 %, ca apa să nu băltească.

Pe o suprafață verticală hidroizolatorul trebuie să țină membrana în timpul topirii, s-o încălzească și s-o preseze continuu. Lucrul merge mai încet și cere mai multă experiență. Adesea se lucrează într-o săpătură îngustă în jurul casei. La pereții înalți de subsol membranele se împart în bucăți mai scurte și, la nevoie, se fixează mecanic în partea de sus. Altfel, o fâșie lungă ar trage cu greutatea ei bitumul încă moale și stratul s-ar subția în partea superioară. După umplerea săpăturii, hidroizolația verticală nu mai poate fi practic accesată, așa că orice greșeală se repară foarte greu.

Cele două hidroizolații trebuie să se continue una pe alta. Dacă membrana de pe perete nu se racordează etanș la hidroizolația plăcii, umezeala ocolește stratul pe la colț și urcă prin capilaritate în zidărie. În practică se vede des că un subsol umed nu e vina membranei, ci a racordului făcut prost.

• membrana cu bitum modificat SBS rămâne elastică și la ger și preia fisurile mici din suport. Pentru fundații, pereți de subsol și acoperișuri de case este o alegere obișnuită și rezonabilă,
• membrana cu bitum oxidat e mai simplă și mai puțin elastică. La ger devine casantă și poate crăpa, așa că se potrivește mai degrabă ca strat de bază sau în zone puțin solicitate,
• membrana cu ardezie (granule minerale) se folosește ca strat final pe acoperișurile care rămân expuse la soare. Granulele protejează bitumul de radiația UV,
• membrana cu inserție de aluminiu se alege acolo unde există risc crescut de radon. În acest caz alcătuirea straturilor o stabilește proiectantul, pe baza măsurătorilor de radon pe teren.

Cerințele pentru membranele de hidroizolare a infrastructurii sunt în standardul SR EN 13969. La alegere merită să te uiți la eticheta de pe rolă și în fișa tehnică: tipul de bitum, armătura și grosimea. Numele comercial nu spune nimic despre calitate.

Sistemul într-un strat este gândit pentru umiditatea din sol, în teren permeabil cu drenaj funcțional, sau pentru suprafețe de pe care apa se scurge repede. În pământ argilos, cu pânză freatică ridicată, pe o pantă cu aport de apă sau la un subsol locuit, de obicei e nevoie de două straturi. Decizia ar trebui s-o ia proiectantul, nu o estimare făcută pe loc, pe șantier.

1. Se curăță suportul de praf, lapte de ciment, resturi de decofrol și părți desprinse. Găurile și golurile se umplu cu mortar de reparații.
2. Colțurile și muchiile se rotunjesc cu o scafă din mortar. Peste un unghi drept ascuțit membrana nu poate fi întinsă durabil fără tensiune.
3. Se verifică dacă betonul s-a maturat și e uscat pe toată grosimea, nu doar la suprafață.
4. Se aplică pe toată suprafața un amorsaj bituminos și se lasă să se usuce conform producătorului. O suprafață amorsată corect e uniform închisă la culoare, fără pete lucioase, umede.
5. Membranele se derulează pe uscat și se aliniază astfel încât îmbinările de capăt ale fâșiilor vecine să nu cadă în același loc. Suprapunerile se fac după producător, de regulă cam 10 cm pe lungime și 15 cm la capete.
6. Membrana se topește cu arzătorul pe toată lățimea, încălzind în același timp și suportul. Temperatura corectă se recunoaște după valul de bitum topit care se formează în fața rolei. Pe perete se lucrează mereu de jos în sus, ca fâșia de deasupra să o acopere pe cea de dedesubt în sensul de scurgere a apei.
7. Membrana se presează cu rola. La suprapuneri trebuie să iasă o bordură subțire și continuă de bitum.
8. Hidroizolația verticală se ridică deasupra terenului, de obicei cel puțin cam 30 cm, și se protejează înainte de umplere cu folie cu crampoane sau plăci XPS.

Trecerile de țevi și tuburile de protecție se montează înainte de hidroizolație și se etanșează cu o manșetă de sistem sau cu o manșetă croită din membrană și lipită cu flacără. Un strat terminat, găurit ulterior, nu se mai poate repara sigur.

Lucrul cu flacăra deschisă e treabă de specialist. Se lucrează doar pe vreme uscată, fără vânt puternic și la temperatura permisă de producător, la membranele modificate de obicei de la +5 °C în sus. Materialele inflamabile din jur, cum ar fi lemnul, polistirenul sau foliile, se acoperă sau se țin la distanță sigură, iar stingătorul trebuie să fie la îndemână. Dacă simți miros de gaz la butelie, oprește lucrul, ieși din zonă și sună la 112. Acolo unde membrana vine în contact cu termoizolația sau cu lemnul, în locul topirii se folosește membrană autoadezivă.

Cel mai repede merge pe o suprafață mare, dreaptă și curată, cu acces liber. Mai mult timp și atenție cer:

• pereții verticali, mai ales pereții înalți de subsol, unde membrana trebuie împărțită și fixată,
• săpătura îngustă, în care nu te poți mișca ușor pe lângă perete. O săpătură lată cam de 60 până la 80 cm ușurează mult lucrul,
• multe colțuri, treceri de țevi, guri de lumină și curți engleze,
• suportul denivelat sau deteriorat, care trebuie reparat mai întâi,
• lucrul în afara sezonului, când vremea impune pauze tehnologice.

La renovarea unui acoperiș plat, stratul vechi nu trebuie întotdeauna îndepărtat. Trebuie însă să fie solid, uscat și fără bășici. La un bloc de locuințe, lucrarea pe acoperiș se programează împreună cu asociația de proprietari sau cu administratorul, care asigură accesul și anunță locatarii.

• amorsaj lipsă sau neuscat: membrana se lipește doar în puncte și se dezlipește, adesea chiar la umplerea săpăturii,
• suport umed: la încălzire apa se transformă în abur, ridică membrana și formează un gol sub ea,
• supraîncălzire: pe verticală e tentant să încălzești mai mult, dar așa se arde armătura, iar membrana se rupe apoi sub sarcină,
• suprapuneri scurte sau îmbinări fără bordură de bitum: apa ajunge sub hidroizolație și se întinde pe suprafață,
• lucru de sus în jos pe perete: fiecare îmbinare conduce apoi apa în construcție,
• colțuri ascuțite fără scafă: membrana rămâne tensionată și crapă la tasarea clădirii,
• hidroizolație oprită la nivelul terenului: stropii de ploaie și zăpada care se topește ajung în spatele membranei,
• umplere cu pământ pietros sau moloz fără strat de protecție: membrana se perforează mecanic.

Hidroizolația verticală o poți verifica doar înainte de umplerea săpăturii. Cere de aceea fotografii cu colțurile, trecerile de țevi și racordul la hidroizolația orizontală. La recepție urmărește:

• bordura continuă de bitum pe toată lungimea suprapunerilor,
• membrana care, la îmbinare, nu se poate ridica nici cu mâna, nici cu șpaclul,
• suprafața fără bule, valuri și pete lucioase arse,
• colțurile rotunjite, fără membrană tensionată,
• trecerile de țevi etanșate,
• racordul etanș dintre perete și hidroizolația plăcii de fundație,
• capătul de sus deasupra terenului, sub profilul de soclu sau sub un șorț de tablă,
• stratul de protecție înainte de umplere și drenajul funcțional,
• pe acoperiș și terasă, o suprafață pe care după ploaie nu rămâne apă.