Acoperirea aticului cu tablă la acoperișul terasă

Nici zidăria, nici betonul aticului nu sunt făcute să stea direct în ploaie. Apa ar intra pe la muchia de sus, iarna ar îngheța, iar zidăria s-ar fărâmița treptat. Pe fațadă ar apărea pete, tencuială care se cojește și urme de umezeală sub tavanul ultimului etaj.

Tabla de pe atic are de aceea mai multe roluri:

• acoperă muchia de sus a aticului pe toată lățimea,
• duce apa spre acoperiș, nu spre fațadă,
• acoperă și protejează hidroizolația urcată pe atic de razele UV și de lovituri,
• închide legătura dintre acoperiș și atic într-un singur ansamblu etanș.

Tabla și hidroizolația lucrează aici ca un singur sistem. Hidroizolația urcă pe fața interioară a aticului, iar tabla o acoperă de sus. Dacă unul dintre straturi e făcut prost, are de suferit și celălalt. La fel de important este ca tabla să fie continuă pe tot perimetrul, inclusiv la colțuri și la capete. Orice întrerupere e un loc pe unde apa își găsește drum.

Materialul influențează durata de viață, aspectul și felul în care tabla se leagă de hidroizolație.

• Tablă zincată: soluția clasică, rezistentă. Fără un strat de protecție suplimentar ruginește însă cu timpul, așa că azi se folosește mai rar.
• Tablă prevopsită: tablă zincată cu un strat colorat de protecție. Rezistă mai bine la coroziune și o poți asorta cu fațada sau cu tâmplăria.
• Tablă cașerată cu PVC: se folosește la acoperișurile cu membrană din PVC. Membrana se sudează cu aer cald direct pe suprafața tablei, așa că îmbinarea dintre tablă și hidroizolație e cu adevărat etanșă. Nu o confunda cu tabla prevopsită obișnuită, pe care membrana nu se poate suda.
• Aluminiu: ușor, nu ruginește și își păstrează bine forma. Se potrivește la clădirile moderne, unde contează greutatea mică și aspectul curat.
• Titan-zinc: material foarte durabil, cu o patină gri. Cere un tinichigiu cu experiență, pentru că se prelucrează altfel decât tabla de oțel.
• Cupru: durată de viață foarte lungă și aspect deosebit, potrivit mai ales pentru clădiri de reprezentare sau istorice.

Când alegi, gândește-te și la elementele vecine. Cuprul și tabla zincată nu trebuie montate astfel încât apa să curgă de pe cupru pe zinc, altfel zincul se corodează repede. Și elementele de prindere trebuie să fie dintr-un material compatibil cu tabla.

Pe lângă material, diferă și sistemul. Tabla clasică se îndoaie pe măsură, în atelier sau direct pe șantier. Sistemele prefabricate au profile de atic, piese de colț și capete gata formate, care grăbesc montajul și reduc riscul de greșeli la îndoire.

Ordinea lucrărilor vine din regula de bază: fiecare strat îl acoperă pe cel de dedesubt, iar apa trebuie să curgă mereu „ca pe solzi”, în jos.

1. Pregătirea suportului. Tinichigiul sau dulgherul verifică fața de sus a aticului. Trebuie să fie solidă, curată și uscată, fără bucăți desprinse. La aticul cu termoizolație se montează adesea o scândură sau o placă de lemn, care dă un suport drept pentru tablă.
2. Crearea pantei. Fața de sus a aticului primește pantă spre interiorul acoperișului. Ajunge o înclinare mică, de obicei câteva grade, după recomandarea producătorului sistemului. Așa apa se scurge pe terasă și de acolo spre gurile de scurgere.
3. Racordarea hidroizolației. Membrana bituminoasă sau cea din PVC urcă pe fața interioară a aticului, ideal până peste muchia de sus.
4. Elementele de prindere. Pe suport se fixează agrafe sau profile de agățare. Tabla se prinde de ele și nu mai trebuie găurită pe partea de sus, unde fiecare șurub ar fi un posibil punct de infiltrare.
5. Montajul tablei. Bucățile se așază cu suprapunere sau se îmbină prin fălțuire. La anumite distanțe, în funcție de material și de producător, se lasă rosturi de dilatare, ca tabla să se poată dilata liber la schimbările de temperatură.
6. Colțurile și capetele. Colțurile interioare și exterioare, racordurile la perete și capetele se rezolvă separat, de preferat cu piese gata formate sau cu bucăți făcute cu grijă.
7. Închiderea îmbinării cu hidroizolația. La tabla cașerată cu PVC membrana se sudează pe tablă, la alte sisteme îmbinarea se acoperă și se etanșează după tehnologia producătorului.

Acoperirea aticului cu tablă înseamnă lucru la înălțime, pe marginea acoperișului. E nevoie de schelă sau de alt sistem de protecție împotriva căderii, așa că lasă lucrarea pe seama unui tinichigiu care are echipamentul și experiența necesare.

Nici tabla bună nu ajută dacă forma ei e greșită. Lățimea tablei pornește de la grosimea aticului, inclusiv termoizolația, și de la cât trebuie să depășească tabla pe fiecare parte.

Pe partea exterioară, tabla trebuie să formeze un lăcrimar (picurător), adică un nas îndoit, depărtat de fațadă. Apa picură de pe el în gol și nu curge pe tencuială. Dacă lăcrimarul lipsește sau e prea aproape de perete, pe fațadă apar cu timpul dungi închise la culoare și umezeală.

De ce se face panta spre interior și nu spre exterior? Apa de pe acoperiș se adună oricum în gurile de scurgere și în burlane. Dacă aticul ar avea pantă spre fațadă, toată ploaia de pe partea lui de sus ar curge pe perete. Panta trebuie să fie continuă, fără locuri în care apa să stea și să înghețe iarna.

Cât de grea și cât de lungă e lucrarea depinde de mai multe lucruri:

• lungimea și forma perimetrului: un atic drept, fără colțuri, e simplu, fiecare colț, retragere sau străpungere cere timp,
• starea suportului: zidăria degradată sau lipsa pantei trebuie reparate mai întâi,
• demontarea tablei vechi: scoaterea și evacuarea tablei existente e muncă în plus,
• înălțimea și accesul: o clădire înaltă sau un teren îngust înseamnă o schelă mai complicată,
• materialul: titan-zincul și cuprul se prelucrează mai greu decât tabla obișnuită.

La un bloc, decizia despre tabla de pe atic se ia în comun. Discută cu administratorul sau cu asociația de proprietari înainte de a comanda lucrarea.

• Pantă spre fațadă sau fără pantă: apa stă pe atic, curge pe perete și zidăria se umezește.
• Lăcrimar lipsă sau prea scurt: pe fațadă apar urme de apă scursă.
• Tablă prea îngustă: muchia aticului sau a termoizolației rămâne descoperită.
• Șuruburi prin partea de sus a tablei, fără garnituri: fiecare gaură e o cale pentru apă.
• Prindere rigidă, fără rosturi de dilatare: tabla se ondulează vara și iarna, îmbinările crapă.
• Colțuri lucrate superficial: îmbinările prost suprapuse la colțuri sunt un loc tipic de infiltrare.
• Hidroizolație care se oprește sub muchie: între membrană și tablă rămâne un gol.
• Combinație nepotrivită de metale: coroziunea se vede abia după câțiva ani.

La recepție, uită-te și de pe acoperiș, și de jos, și verifică:

• tabla e continuă pe tot perimetrul, fără goluri,
• fața de sus are o pantă vizibilă spre acoperiș,
• lăcrimarul e depărtat de fațadă pe toată lungimea,
• colțurile și capetele sunt etanșe și bine aliniate,
• îmbinările au suprapunere sau fălțuire, iar rosturile de dilatare sunt în locuri potrivite,
• pe partea de sus a tablei nu sunt găuri inutile sau șuruburi neetanșate,
• hidroizolația urcă sub tablă și îmbinarea e închisă,
• tabla nu e zgâriată, îndoită sau deformată,
• după ploaie nu stă apă pe atic și nu apar urme noi pe fațadă,
• acoperișul și împrejurimile sunt curățate de resturi de tablă și șuruburi.