Montaj burlan

Pașii sunt asemănători la sistemele din tablă și la cele din plastic. Diferă mai ales felul în care se îmbină piesele. Tinichigiul lucrează de obicei de sus în jos:

1. Stabilește poziția burlanului și trasează verticala cu firul cu plumb sau cu laserul, de la racordul jgheabului până la teren, departe de ferestre, corpuri de iluminat și branșamente.
2. Verifică panta jgheabului spre racord, de obicei în jur de 3 până la 5 mm pe metru liniar, și montează racordul în punctul cel mai jos, fără să stea pe marginea unui cârlig.
3. Ocolește streașina cu două coturi, așa-numitul set de decalare, iar bucata de legătură dintre ele o taie la lungimea exactă abia după o probă de asamblare pe uscat.
4. Fixează brățările în zidăria portantă sau în beton, de regulă la cel mult aproximativ 2 metri una de alta, iar la plastic ceva mai des.
5. Îmbină țevile astfel încât țeava de sus să intre mereu în mufa celei de jos, iar la plastic lasă rostul de dilatare indicat de producător.
6. Montează piesa de curățare (de vizitare) la aproximativ un metru deasupra terenului, iar sub ea cotul de evacuare sau racordul la conducta îngropată.
7. Toarnă apă în jgheab și verifică etanșeitatea tuturor îmbinărilor.

Brățara se pune imediat sub mufa îmbinării, nu la mijlocul țevii. Se strânge ferm, dar nu la refuz, pentru că țeava trebuie să se poată mișca puțin la schimbările de temperatură. Un burlan strâns prea tare crapă des pe timp de ger, chiar în zona îmbinării.

Diametrul burlanului nu se alege după vecin, ci după suprafața acoperișului măsurată în plan, pe care o deservește burlanul respectiv. Producătorii livrează jgheaburi și burlane în perechi fixe de dimensiuni, iar aceste combinații merită respectate. O țeavă îngustă sub un jgheab lat devine un punct de blocaj la ploile torențiale, iar apa trece peste marginea jgheabului. Dacă acoperișul e mare, soluția corectă este de obicei un al doilea burlan în alt loc, nu o țeavă tot mai groasă. La acoperișurile terasă și la cele cu multe pante și coame, dimensionarea o face un proiectant, pe baza standardului SR EN 12056-3.

• tablă zincată, soluție metalică simplă, la care însă stratul de zinc trebuie ferit de zgârieturi,
• tablă vopsită sau plastifiată, compromisul obișnuit între rezistență și aspect, disponibilă în multe culori,
• plastic (PVC), ușor și fără coroziune, dar se dilată mai mult la căldură și e mai fragil pe ger, potrivit mai ales pentru clădiri joase, garaje și copertine,
• aluminiu și cupru, materiale cu durată de viață foarte lungă, care cer un tinichigiu cu experiență.

Profilul rotund este standardul, iar apa curge prin el cu rezistență mică. Burlanul pătrat sau dreptunghiular se alege mai ales pentru aspect, la casele moderne. La aceeași dimensiune are o capacitate ceva mai mică, iar gama de accesorii e de obicei mai restrânsă.

Burlanul trebuie să se termine undeva, și tocmai aici apar cele mai multe probleme. Apa care iese chiar lângă baza casei udă ani la rând pământul de lângă fundație și strică soclul și hidroizolația subsolului.

Evacuarea liberă pe teren funcționează dacă terenul coboară dinspre casă, sub gura de evacuare există o suprafață pavată sau un trotuar de gardă, iar apa ajunge la cel puțin un metru, aproximativ, de fundație. Nu îndrepta apa spre terenul vecinului sau spre trotuarul public, unde iarna se formează polei.

Racordul la canalizare este sigur, dar între burlan și conducta îngropată trebuie pus un receptor cu sifon și coș pentru depuneri, care reține frunzele și mușchiul înainte să înfunde conducta.

Infiltrarea în teren pe proprietate este potrivită acolo unde nu există canalizare sau racordul nu e posibil. Puțul sau bazinul de infiltrare se dimensionează după cât de bine absoarbe solul și se amplasează la distanță sigură de fundație și de fântână. Apa de ploaie nu are ce căuta în fosa septică sau în microstația de epurare a casei. Într-o fântână cu apă potabilă nu o duce în niciun caz.

Cazul cel mai simplu este o casă parter, accesibilă de pe scară, cu burlan rotund dintr-un material obișnuit și evacuare liberă pe teren. Lucrarea devine mai lungă și mai dificilă în aceste situații:

• casă mai înaltă, unde e nevoie de schelă sau de platformă,
• fațadă cu termoizolație, unde brățările trebuie ancorate prin izolație, în zidăria portantă, cu dibluri prelungite,
• demontarea și evacuarea burlanului vechi,
• cupru sau aluminiu, care cer o prelucrare mai precisă,
• burlan ascuns în fațadă sau burlan prin aticul unui acoperiș terasă, unde fiecare detaliu e mai sensibil la neetanșeități,
• racord la conducta îngropată cu receptor pentru depuneri.

Dacă faci termoizolația fațadei, merită să pregătești punctele de ancorare chiar în timpul lucrărilor și să le fotografiezi poziția. Să cauți zidăria portantă ulterior, printr-un strat gros de polistiren, durează mult și strică fațada finisată.

Majoritatea defectelor nu vin din materialul prost, ci dintr-un detaliu tratat superficial. În practică, se întâlnesc des aceste greșeli:

• țevi îmbinate invers, cu țeava de jos intrată în cea de sus, iar la fiecare ploaie apa se scurge prin îmbinare pe fațadă,
• brățări prinse doar în tencuială sau în polistiren, pe care greutatea zăpezii și a gheții le smulge împreună cu o bucată de fațadă,
• distanță prea mare între brățări, din cauza căreia țeava metalică se curbează, iar cea din plastic se deformează,
• jgheab fără pantă sau cu pantă inversă, în care apa stă, se depune murdăria, iar iarna îngheață,
• lipsa piesei de curățare, așa că la prima înfundare burlanul trebuie demontat,
• evacuare chiar lângă soclu, fără pantă a terenului și fără trotuar de gardă.

Dacă un burlan existent curge în mod repetat, cauza se află adesea în alt loc decât cel în care se vede problema. De obicei e vorba de un burlan subdimensionat sau de o pantă greșită a jgheabului.

La recepția lucrării, cere să se simuleze o ploaie cu o găleată sau cu furtunul de grădină și parcurge aceste puncte:

• apa nu stagnează nicăieri în jgheab și curge continuu spre racord,
• racordul are o sită contra frunzelor,
• nicio îmbinare nu picură, mai ales la coturile de sub streașină,
• țevile de sus sunt introduse în mufele celor de jos,
• brățările sunt prinse în zidăria portantă, stau sub mufe, iar țeava se poate mișca ușor în ele,
• burlanul este vertical și nu atinge corpuri de iluminat sau branșamente,
• piesa de curățare este montată și capacul ei se poate deschide,
• apa iese suficient de departe de fundație sau ajunge în receptorul pentru depuneri.