Stuc venețian (tencuială lustruită)

Este o muncă manuală, făcută fără grabă. Fiecare strat este foarte subțire, iar rezultatul depinde mai ales de momentul în care meșterul trece la pasul următor. Ordinea obișnuită arată cam așa:

Pregătirea suportului

Peretele trebuie să fie drept, solid, uscat și curat. Găurile și fisurile se chituiesc, iar vopselele vechi care nu mai țin se îndepărtează. Apoi peretele primește o amorsă potrivită, ca să absoarbă uniform. Pe o suprafață lucioasă orice denivelare iese în evidență, de aceea pregătirea durează adesea mai mult decât stucul propriu-zis.

Stratul de bază

Primul strat se trage subțire cu o gletieră din inox și acoperă micile denivelări. Se lasă la uscat cât indică producătorul, de obicei câteva ore. Locurile mai groase se șlefuiesc ușor.

Straturile care formează desenul

Al doilea strat și următoarele se aplică în mișcări scurte, în direcții diferite. Așa apare desenul tipic de marmură. De obicei se pun două până la patru straturi subțiri. Ultimul strat meșterul îl presează și îl netezește la momentul potrivit: când nu mai este umed, dar nici complet întărit. Atunci începe să apară luciul.

Ceruirea și lustruirea

După uscare se aplică un strat subțire de ceară, apoi se lustruiește cu o lavetă sau cu gletiera. Ceara accentuează culoarea, crește luciul și protejează suprafața de apă și murdărie.

• stucul venețian pe bază de var este varianta tradițională, cu praf de marmură. Lasă peretele să respire și, fiind alcalin, este mai puțin expus mucegaiului. Se potrivește mai bine în camerele de locuit,
• stucul pe bază de rășini sintetice se lucrează mai ușor și rezistă de obicei mai bine la frecare, dar în general respiră mai puțin,
• cerurile există în variante naturale și sintetice, unele cu efect sidefat sau metalic. Un strat gros de ceară reduce respirabilitatea, de aceea se aplică subțire,
• culoarea poate fi albă, gata pigmentată sau preparată după o mostră. Nuanțele deschise și medii iartă micile imperfecțiuni, cele închise și metalice arată fiecare mișcare a gletierei.

Ca unelte, sunt necesare gletiere din inox, șpacluri mici pentru colțuri, hârtie abrazivă fină și lavete curate. Gletiera trebuie să nu aibă zgârieturi, altfel le transferă pe perete.

Efortul necesar, deci și costul final al lucrării, depinde mai ales de:

• starea peretelui, pentru că un perete strâmb sau deteriorat cere mai mult chituit și șlefuit,
• numărul de straturi și nivelul de luciu dorit,
• efectele speciale, cum ar fi sidefat, pigmenți metalici sau mai multe culori pe aceeași suprafață,
• multe colțuri, glafuri, prize și întrerupătoare, în jurul cărora se lucrează încet,
• înălțimea camerei și accesul, de exemplu deasupra scării sau în spatele mobilei fixe,
• dacă încăperea este golită și dacă în același timp nu lucrează acolo și alți meseriași, pentru că praful pe stratul proaspăt creează probleme.

Stucul venețian arată bine în sufragerie, dormitor, hol, pe culoare și în birouri. Dacă este ceruit, poate fi folosit și în bucătărie, departe de blat, și în baie, în zonele unde apa nu stropește direct. În practică se întâmplă des ca cineva să îl comande în cabina de duș, în locul faianței, și apoi să fie surprins că suprafața se schimbă acolo unde este mereu udă. Pentru astfel de zone există alte sisteme, de exemplu tencuieli decorative speciale, rezistente la apă. Întreabă meșterul de ele înainte să te hotărăști.

• suport slab pregătit: pe zonele prăfuite sau grase stucul se desprinde, iar denivelările ies în evidență după lustruire,
• strat prea gros, care se usucă greu și poate crăpa,
• mișcări neuniforme, după care rămân pete, dungi și zone diferite ca nuanță,
• lustruire la momentul greșit: pe stratul umed stucul se smulge, pe cel uscat luciul nu mai apare,
• ceară aplicată gros sau neuniform, care arată pătat și artificial,
• lucru în curent sau în soare direct, când stucul se usucă prea repede și nu mai poate fi lustruit.

Greșelile care la o zugrăveală obișnuită trec neobservate aici se văd imediat. De multe ori se pot corecta doar prin îndepărtarea întregului strat de deasupra.

Stucul venețian nu este o lucrare periculoasă, dar cere exercițiu. Dacă vrei să încerci singur, începe pe o placă sau pe un perete mic, care nu este punctul central al camerei. Urmează fișa tehnică a stucului ales.

1. Golește încăperea, acoperă pardoseala și protejează marginile cu bandă de mascare.
2. Verifică planeitatea peretelui cu un dreptar lung, chituiește și șlefuiește denivelările.
3. Îndepărtează praful și aplică amorsa recomandată de producătorul stucului.
4. Trage un strat de bază subțire și lasă-l să se usuce.
5. Aplică următoarele straturi subțiri în mișcări scurte, încrucișate, de fiecare dată după uscarea celui anterior.
6. Presează și netezește ultimul strat cu o gletieră curată, când nu mai este umed, dar încă nu s-a întărit.
7. După uscarea completă, aplică un strat subțire de ceară și lustruiește-l cu o lavetă.
8. Spală și usucă imediat gletierele, ca să nu rămână resturi pe ele.

Dacă proba nu iese cum ți-ai imaginat, este normal. Pentru un perete reprezentativ apelează la un meșter cu experiență.

• privește peretele în contra luminii de la fereastră și sub lumina oblică a unei lămpi, ca să vezi dacă nu are valuri sau denivelări vizibile,
• desenul trebuie să arate uniform pe toată suprafața, fără granițe clare între zone,
• luciul trebuie să fie uniform, fără insule mate și urme de ceară,
• suprafața nu trebuie să aibă fisuri, bule sau zone desprinse,
• colțurile, muchiile și zonele din jurul prizelor trebuie să fie finisate curat,
• cere denumirea stucului și a cerii folosite, plus instrucțiunile de întreținere.