Zidirea coșului de fum din șamotă cu tub ceramic

Șamota este un material refractar clasic. Suportă temperaturi mari, încălzirea și răcirea repetată și substanțele agresive din gazele arse. Producătorii o dau de regulă pentru temperaturi mult mai mari decât cele care apar la încălzirea obișnuită a unei case.

Tubul ceramic este traseul propriu-zis al fumului, adică țeava prin care gazele arse ies afară. Are suprafața netedă, așa că pe el se depun mai puțină funingine și mai puțin gudron. Coșul se curăță mai ușor și riscul ca funinginea să ia foc scade. Tubul protejează și zidăria din jur de acizii și de condensul care apar la ardere.

Combinația se potrivește la centralele și sobele pe lemne sau cărbune, la șeminee și la multe aparate pe gaz. La centralele în condensare verifică întotdeauna dacă tubul este făcut pentru funcționare umedă. Pentru ele se alege des alt sistem, de exemplu un tub din inox sau din plastic, după cum cere producătorul centralei.

Coșul de fum ține de siguranța casei, așa că lasă-l pe mâna unui zidar care chiar a mai făcut coșuri. Lucrarea decurge, în linii mari, așa:

1. Pregătirea bazei. Coșul este greu, deci are nevoie de o fundație sau de o placă portantă solidă și plană, care să-i țină greutatea. Pe un planșeu vechi nu se construiește coș fără verificarea unui inginer constructor.
2. Partea de jos a coșului. Se montează mai întâi piciorul coșului cu vasul de colectare a condensului și scurgerea, iar deasupra ușița de curățare. Prin ea se curăță și se verifică mai târziu coșul.
3. Montarea tubului ceramic. Tuburile se așază unul peste altul, iar îmbinările se etanșează cu chit rezistent la acizi, după instrucțiunile producătorului. Tubul trebuie să fie perfect vertical, iar îmbinările curate, fără chit împins spre interior.
4. Izolația și dilatarea. Între tub și manta rămâne un spațiu, de obicei umplut cu vată minerală. Tubul se dilată când se încălzește, de aceea nu are voie să fie zidit rigid în manta.
5. Zidirea mantalei. În jurul tubului se zidesc cărămizi de șamotă sau blocuri pentru coș, cu mortarul indicat de producător. Mortarul de ciment obișnuit nu e potrivit în zonele cu temperaturi mari.
6. Racordul pentru burlan. La înălțimea potrivită se montează intrarea pentru racordarea aparatului. Poziția ei trebuie să corespundă cu centrala sau cu soba.
7. Trecerea prin planșeu și acoperiș. În jurul coșului se păstrează distanța față de lemn și alte materiale combustibile, așa cum o cer normele de siguranță la incendiu și producătorul. Trecerea prin acoperiș se bordează cu tablă, ca apa să nu ajungă sub învelitoare.
8. Capul coșului. Deasupra acoperișului coșul se protejează de ploaie și îngheț, de exemplu cu cărămidă aparentă, placaj sau o tencuială potrivită. Sus se pune o placă de acoperire care duce apa în afara zidăriei.

• Zidirea clasică din cărămidă de șamotă se potrivește acolo unde coșul trebuie adaptat unui loc neobișnuit sau legat de o zidărie existentă.
• Coșul sistem din blocuri prefabricate, cu tub ceramic și izolație, se ridică mai repede, iar piesele se îmbină exact. Principiul construcției în mai multe straturi este același.
• Coș cu un canal sau cu mai multe canale: dacă te gândești să pui mai târziu un șemineu sau o a doua centrală, e bine să construiești coșul de la început cu două canale. Adăugarea ulterioară este mult mai grea.
• Diametrul tubului nu se alege din ochi. Trebuie să corespundă aparatului, combustibilului și înălțimii coșului. În practică se întâmplă des ca un canal prea larg să aibă tiraj slab, iar coșul să facă umezeală.

Cel mai mult contează înălțimea coșului și cât iese el deasupra acoperișului. Lucrul pe acoperiș cere schelă și asigurare, iar treaba merge mai încet. Cel mai simplu este coșul la o casă nouă, unde se ridică odată cu zidurile, înainte să fie gata acoperișul.

Situațiile care complică lucrarea:

• demolarea coșului vechi și transportul molozului,
• spațiu strâmt, unde materialul se cară cu mâna,
• trecerea printr-o șarpantă și o învelitoare deja făcute, care trebuie desfăcute și refăcute,
• mai multe canale, racorduri suplimentare și accesorii, de exemplu grile de aerisire,
• o finisare mai pretențioasă deasupra acoperișului, cum ar fi cărămida aparentă sau placajul.

• Tub zidit rigid. La încălzire se dilată și, fără spațiu de dilatare, crapă mantaua.
• Chit sau mortar nepotrivit. Mortarul obișnuit din îmbinările tubului se macină în timp din cauza acizilor.
• Distanță prea mică față de lemn. Căpriorii sau grinzile lipite de coș reprezintă un risc serios de incendiu.
• Capul coșului neprotejat. Apa intrată în zidărie îngheață iarna, iar zidăria se degradează.
• Bordare proastă la trecerea prin acoperiș. Infiltrațiile în jurul coșului sunt una dintre cele mai dese reclamații.
• Coș prea jos deasupra acoperișului. Capul coșului trebuie să fie suficient de sus față de coama acoperișului. Altfel vântul strică tirajul, iar fumul se întoarce în casă.

Înainte de prima aprindere, coșul trebuie verificat de un coșar sau de un specialist autorizat, care îți dă un document scris al verificării. Fără el nu racorda aparatul. La recepție urmărește:

• dacă coșul este vertical și fără fisuri în manta,
• dacă ușița de curățare și vasul de condens sunt accesibile și etanșe,
• dacă condensul are pe unde să se scurgă,
• dacă distanța față de materialele combustibile din planșeu și șarpantă este respectată,
• dacă trecerea prin acoperiș este bordată corect cu tablă,
• dacă capul coșului are placă de acoperire și suprafață protejată,
• dacă tubul corespunde aparatului pe care îl vei racorda,
• dacă ai primit documentul de verificare și actele pentru materialele folosite.